Scrisoare deschisă adresată Consiliului Colegiului Psihologilor din România

    În ultima vreme s-au făcut auzite tot mai multe voci care încearcă să acrediteze ideea că programele de formare complementară, organizate prin asociații profesionale („școli complementare”) acreditate de către Colegiul Psihologilor din România (CPR), ar trebui să posede același statut ca cel al masteratelor universitare de profesionalizare, avizate de către CPR, însemnând prin aceasta, că un absolvent de școli complementare să nu mai fie limitat la statutul de psiholog practicant autonom, ci să poată accede profesional la trepte superioare de specializare, precum ar fi aceea de psiholog specialist. În prezent aceste trepte superioare de specializare (specialist sau principal) sunt accesibile doar acelor psihologi care au urmat un program masteral în domeniul de specializare (mai multe informații sunt disponibile aici).
    Ideea acestor școli complementare a avut la bază principiul egalității de șanse, reflectat prin faptul că masteratele actuale nu pot acoperi în totalitate nevoia de formare a absolvenților de psihologie, mai ales a acelora care domiciliază în localități mai îndepărtate de centrele universitare. Prin aceste școli complementare li s-a oferit psihologilor o alternativă masteratelor, ca formare complementară ciclului de licență, cu limitarea accesului la treapta de jos ca specializare a unui psiholog autonom, aceea de psiholog practicant.
    În ultima vreme s-a vehiculat ideea acceptării formării într-o școală complementară ca mijloc pentru a accede la treapta de psiholog specialist sau principal. Presiunea a fost exercitată, pe de o parte de unii furnizori de școli complementare, dornici să atragă de partea lor cât mai mulți cursanți, pe de altă parte de cursanții înșiși, interesați să obțină cât mai multe avantaje în urma absolvirii unei astfel de școli.
    Considerăm o asemenea tendință ca fiind una periculoasă pentru evoluția profesiunii de psiholog, prin consecințele pe care le implică, cum ar fi: (a) scăderea calității serviciilor de psihologie prestate; (b) scăderea credibilității acestei profesii în societatea românească; (c) derapajul de la standardele internaționale în domeniu, ceea ce poate atinge prejudicii psihologilor români interesați să lucreze în domeniu, în străinătate.
    Este în interesul nostru, ca psihologi, să înțelegem că nu putem transforma zona formării profesionale complementare într-o simplă industrie. Nu putem oferi prin intermediul a câtorva week-end-uri de formare profesională și a unui proces de evaluare formal (ce atinge de multe ori un procent de 100% promovabilitate), drepturi rezervate psihologilor cu un nivel ridicat de formare profesională (masterate sau doctorate). De aceea, scopul acestei scrisori publice este de prezenta, în scop preventiv, două argumente fundamentale pentru care ar trebui păstrată actuala stare de fapt, ce diferențiază calitativ între masterate și școli complementare. Vom excepta din discuție specializarea în Psihoterapie, care reprezintă un domeniu interdisciplinar şi care are prevederi speciale recunoscute la nivel internațional (prin European Association of Psychotherapy) și nu face obiectul acestei scrisori.
    1. Pregătirea universitară prin programe masterale și / sau doctorale este standardul internațional în cazul profesiei de psiholog
    Pentru România, cel mai relevant standard este cel sugerat de către Federația Europeană a Asociațiilor Psihologilor (European Federation of Psychologists’ Associations - EFPA), cu scopul de a ajuta țările europene în reglementarea liberei circulații, prin propunerea unui "standard de calitate" pentru psihologii care au calificările necesare. Astfel, cu ajutorul mai multor state europene (Germania, Grecia, Italia, Finlanda, Franța, Spania, Marea Britanie, Suedia, Ungaria și Olanda) a fost produsă o listă de calificări necesare pentru a practica psihologia în mod autonom. Pentru calificarea profesională, aceștia sugerează parcurgerea a cel puțin 6 ani de educație la o universitate acreditată. Dintre aceștia, 5 ani ar trebui să fie dedicați obținerii unei diplome în psihologie în regim de învățământ cu frecvență (full time), pentru obținerea a 300 de credite (ceea ce presupune, în fapt, licență – 180 de credite - și master – 120 de credite), iar un an să fie dedicat practicării profesiei sub supervizare, în cadrul sau complementar unui program universitar de studii (ceea ce la noi ar putea fi echivalat cu activitatea profesională sub supervizare / psiholog practicant în regim de supervizare). Deși în urma Declarației de la Bologna este nevoie de trei ani de zile (180 de credite) pentru a obține diploma de licență în psihologie, EFPA subliniază că pentru a profesa autonom în psihologie, nivelul de licență este insuficient și incompatibil cu standardele minime europene stabilite pentru educație și formare profesională, fiind necesare obținerea unui minim de 300 de credite universitare (pentru detalii, aici).
    Aceste tendințe se reflectă și în cerințele diferitelor asociații de psihologie din Europa. De exemplu, în Germania, Asociația Profesională de Psihologie (Berufsverband Deutscher Psychologinnen und Psychologen), are ca cerințe pentru intrarea în calitate de membru, fie obținerea diplomei academice (Diplom) prin finalizarea a cel puțin 8 semestre de educație cu susținerea examenului de stat la sfârșitul perioadei (un fel de examen național de rezidențiat), fie parcurgerea studiilor de licență și masterat în psihologie. În Marea Britanie profesia de psiholog este una reglementată, accesul făcându-se prin intermediul organizației competente, în acest caz Health and Care Professions Council împreună cu The British Psychological Society. Acestea prevăd calificările minime pentru practicarea profesiei de psiholog din diferite domenii. Cu excepția psihologilor clinicieni și a celor din domeniul consilierii și cel educațional, care trebuie să finalizeze cursurile doctorale pentru a putea practica, pentru celelalte domenii de activitate este impusă absolvirea studiilor masterale. De asemenea, în Franța, conform Société Française de Psychologie, este necesară obținerea unei diplome universitare BAC +5, care semnifică finalizarea studiilor de licență și masterat.
    Peste ocean, reglementările sunt mai drastice. În Canada și în SUA, fiecare stat, teritoriu sau provincie (după caz), are propria organizație de reglementare, dar normele sunt în general similare. De exemplu, Colegiul Psihologilor din Ontario, Canada (The College of Psychologists of Ontario), permite două titluri pentru persoanele care doresc să lucreze în acest domeniu: psiholog sau psiholog asociat. Pentru a intra în supervizare în calitate de psiholog asociat, o persoană trebuie să aibă o diplomă de absolvire a studiilor masterale și cel puțin 4 ani experiență relevantă, iar pentru a intra în supervizare în calitate de psiholog, o persoană trebuie să aibă studiile doctorale finalizate. În mod similar, în statul New York din SUA, pentru a profesa ca psiholog, persoanele interesate trebuie să aibă titlul de doctor în psihologie.
    Toate aceste dovezi susțin ideea faptului că standardele internaționale, inclusiv dacă ne referim doar la țări din interiorul Uniunii Europene, indică faptul că România a făcut deja un compromis major, acela de a accepta ca psiholog practicant în supervizare pe absolvenții de psihologie care au doar studii universitare de licență. Ei pot chiar deveni psihologi practicanți autonomi, în absența unor studii masterale, dacă finalizează una dintre școlile complementare avizate de către CPR. În aceste condiții, ar fi cu atât mai puțin acceptabil să permitem celor care au în portofoliu doar studii universitare de licență să acceadă la trepte superioare de specializare, precum cele de psiholog specialist sau psiholog principal. Ar fi o dovadă suplimentară că în România funcționează o democrație „originală”, cu impact catastrofal asupra statutului acestei profesii şi a calităţii serviciilor oferite. Nu mai amintim de faptul că în aceste condiţii, a vorbi despre o paritate profesională în serviciile de sănătate mintală cu colegii specialişti în medicină / psihiatrie devine imposibilă, dacă pregătirea universitară a unui psiholog ajunge să fie, ca număr de ani, chiar sub aceea a unui asistent medical / a unei moașe ce are în România durata de patru ani. Dimpotrivă, pe termen mediu și lung, după finalizarea acestei perioade de tranziție, ar trebui să tindem către introducerea obligativității studiilor masterale pentru psihologi, în acord cu standardele europene.
    2. Masteratele, spre deosebire de școlile complementare, sunt singurele care răspund standardului calitativ minimal solicitat de EFPA
    Bunăoară, una dintre solicitările EFPA este aceea ca formarea de cinci ani în domeniul psihologiei să aibă un regim de frecvență (full-time), ceea ce se întâmplă în cazul masteratelor, dar care rămâne un criteriu neîndeplinit de către școlile complementare, derulate în regim de fără frecvență, în anumite week-end-uri. Acest lucru conduce automat la diferențe semnificative în numărul de ore de formare. Dacă în cazul școlilor complementare, acest lucru înseamnă rareori cumulat mai mult de 200 de ore fizice de predare pentru absolvirea unei asemenea școli, într-un program masteral tipic, cu 14 ore pe săptămână, să adună aproximativ 800 de ore în doi ani de zile, adică de patru ori mai mult.
    De asemenea, masteratele, spre deosebire de școlile complementare, sunt singurele care răspund garantat unui organism independent de asigurare a calității. În cazul universităților, orice program masteral este acreditat de un for independent, adesea fiind vorba de ARACIS (Agenția Națională de Asigurare a Calității din Învățământul Superior). Acest for, prin reprezentanți trimiși la fața locului, verifică nivelul calitativ al programului propus / aflat în derulare, prin experți selectați astfel încât să se evite conflictul de interese cu instituția care propune un asemenea program. În cazul școlilor complementare nu există un asemenea mecanism de asigurare / control al calității, fapt ce conduce adesea la situații de conflicte de interese (cel care propune asemenea școli este și în echipa de evaluare a școlii) sau la abateri grave de la calitate (nerespectarea numărului de ore planificat; înlocuirea / substituirea formatorilor de curs de către alte persoane, care nu îndeplinesc condițiile minimale de formator sau nu au competența de a preda conținuturile respective).
    În absența unor asemenea filtre care să asigure controlul calității în școlile complementare, acestea s-au transformat tacit, asemeni unor programe universitare lipsite de atractivitate (nu este cazul studiilor masterale de psihologie avizate profesional de CPR), în „fabrici de diplome”, în care formatorul acceptă orice în schimbul taxei plătite de cursant, de la absența totală de la cursuri, la înmânarea diplomei de absolvire în lipsa unei evaluări temeinice a cunoștințelor dobândite de acesta.
    Dincolo de aceste sincope calitative, care ar putea fi corectate prin decizii interne ale CPR, va rămâne discrepanța majoră la nivel logistic dintre resursele educaționale pe care le poate găsi un masterand în comparație cu un cursant în cadrul școlilor complementare. Ne referim aici, fără a fi exhaustivi, la accesul în biblioteci la volume de specialitate, la accesul la baze de date internaționale pentru a consulta ultimele noutăți din domeniu, la existența unor laboratoare dotate corespunzător. Toate aceste resurse sunt absente în cazul școlilor complementare, deoarece ele nu constituie în prezent criterii pentru avizarea unor astfel de școli de către CPR, pentru că impunerea unor asemenea resurse logistice (extrem de costisitoare) ar fi eliminat posibilitatea înființării unor astfel de școli.
    Înainte de încheiere, am dori să răspundem preventiv unor eventuale atacuri personale, unor sofisme de tip ad hominem, care ar putea rezulta ca reacții la această scrisoare deschisă, aceea că universitari fiind, am scris aceste rânduri doar pentru a ne promova propriile programe masterale. Nimic mai fals! Pentru a preîntâmpina asemenea atacuri am amânat trimiterea acestei scrisori până la încheierea procesului de admitere pentru acest an universitar. Mai mult, programele masterale pe care le coordonăm, atât cele din domeniul organizațional (detalii aici), cât și cele din domeniul psihologiei clinice și a consilierii psihologice (detalii aici sau aici), funcționează de ani buni, înregistrând anual la admitere un număr de candidați ce depășește capacitatea maximă de școlarizare a masteratelor respective. Prin urmare, prin această scrisoare nu căutăm să atragem noi studenți, ci să sensibilizăm comunitatea psihologilor din România, îndeosebi pe cei care ocupă poziții în cadrul Comitetului Director al CPR, asupra acestui risc pentru profesia noastră, dacă o asemenea decizie cu privire la școlile complementare ar fi sprijinită. Așa cum am afirmat și într-un alt context, dacă ne-ar fi păsat doar de confortul personal, această scrisoare nu ar fi trebuit scrisă.
    Sperăm, domnule preşedinte al CPR şi stimaţi colegi din cadrul Consiliului CPR, să vă aplecaţi asupra acestei probleme şi să vă angajaţi în protejarea profesiei pe care o reprezentaţi în acest moment, printr-o atitudine fermă pentru protejarea standardului profesional minimal existent acum: având deja standardele cele mai scăzute din Europa (şi SUA), să încercăm în timp să le creştem, nu să le coborâm!
    25 septembrie 2013
Florin Alin Sava, Universitatea de Vest din Timișoara
Ion Dafinoiu, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași
Daniel David, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca